Ce piese de teatru ar putea scrie un Caragiale al zilelor noastre, urmărind ce se întâmplă în prezent pe scena politică şi socială românească…  De-alde Agamiţă, Zoe, caţavenci, tipăteşi, farfurizi şi brânzoveneşti, personaje lansate în „O scrisoare pierdută”, întâlnim mereu, urmărind prestaţia clasei politice actuale. Nu lipsesc nici cetăţenii turmentaţi, consumatorii iluziilor oferite de exponenţi ai politicii, care continuă să se întrebe retoric cu cine votează. Instinctele de parvenire au explodat, iar politicul a pus sechestru pe nemulţumirile populaţiei, întreţinând agitaţia străzii prin orice mijloace de culise, numai pentru ca unii să-şi asigure rolurile principale în viitorul cât mai apropiat. Teatrul absurd în care se calcă pe picioare eroi de tot felul face ca atenţia opiniei publice, din ţară şi străinătate, să fie îndreptată spre locurile în care zilnic, de vreo două săptămâni încoace, grupurile de „actori” îşi instalează recuzita. Fiecare pentru piesa pe care vrea să o pună în scenă. Cetăţeni cu replicile proprii sau împrumutate de la alţii, indivizi cu scenariul scris pe la sedii de partid şi politicieni care ies în faţă pentru a fi siguri că monologul rostit de fiecare este auzit de cât mai mulţi spectatori cu drept de vot.
„Scopul scuză mijloacele”, maxima lui Machiavelli care a fost însuşită şi de politicianul român, caracterizează jocurile din faţa şi din spatele cortinei, menite să genereze schimbări de roluri între artişti. Şi dă-i, şi luptă, şi luptă, şi dă-i, că nu pot unii să tot rămână pe dinafară încă un mandat, mulţumindu-se cu prestaţii de figuranţi.
Ar putea fi comic, dacă nu ar fi atât de trist. Te umflă râsul când vezi cum îşi dau unii ochii peste cap şi împroaşcă cu venin, când pozează în virgine, deşi au trecut dintr-un pat al unei alianţe într-altul, când se cred şi regizori, şi scenarişti, şi actori principali, deşi le tot ies de sub mânecă sforile trase de păpuşarii aşezaţi strategic deasupra scenei.
Tripleta politică aşezată peste protestele din stradă speră să pună mâna pe cele mai importante roluri, să devină cap de afiş măcar pentru următorii patru ani. Cum ar împărţi ei şi rolurile care să permită purtătorilor de recuzită accesul pe scenele, mai mari sau mai mici, din teatrele din Bucureşti şi din provincie!
De s-ar reinventa Caragiale… Ar putea începe cu „O demisie pierdută”… Sau cu „D’ale carnavalului politic”…